Crazy Amsterdam

„Ok, another standard european destination…” – I told myself, until I arrived in Amsterdam. I know, I shouldn’t say that, but the truth is, this job spoilt me so much! Having seen so many cities in Europe, they all look more or less, the same to me. Same old architecture, same nice cafes in the streets, same air at night…But, definitely not Amsterdam. Amsterdam is not the same. Amsterdam is not standard for Europe. I realised that from the moment I stepped out from the Central station in the city.

Two things, in my opinion, make Amsterdam a special european city: its crazy evening atmosphere and the architecture and infrastructure.

DSCN4114DSCN4117

 

 

 

 

 

 

 

 

I have been in Bangkok and Phuket, known as bustling cities where you can have everything you want: alcohol, sex shows, massage with happy endings, strip bars, clubs… Europeans love it (especially the old daddies :). Well, Amsterdam has it all and even more. Amsterdam it’s an european version of Thailand. Crazy people wandering around the streets at night, laid back people in the bars smoking weed (actually, the smell of the weed is everywhere in the air), museum of Prostitution, cannabis coffee shops, Hemp Ice cream, Hangover Information Center (yes, very important institution), Red Light District…you name it! And to think all that is…Legal! What a heaven! 🙂 Despite all the crazy temptations, I noticed that people were very relaxed and in control. Maybe, it’s a good idea to legalise „the tabu stuff”.

During the day, I discovered the other side of Amsterdam, that I mentioned above – an absolutely lovely city with its canals and pretty historical houses. Amsterdam has lots of canals, but it’s not like Venice (Venice is too touristy, that’s why perhaps, I didn’t find it so attractive). Amsterdam has beautiful architecture, but it’s not like Vienna or Paris. Those colourful narrow houses along the canals with decorative gable roofs and different patterns, dating to the 17th century, are simply stunning. One thing that I noticed looking at the houses was the strange shape, mostly tilted on the side („Dancing houses”) or leaning slightly forward. The explanation is, some of the houses were warehouses before, so they were built with a slight tilt to prevent the goods from damaging the building’s facade on the way up or down. Smart, huh?!

I totally loved the houseboats as well – the speciality of Amsterdam. I would have done an overstay in one of them to experience the canal life for a night or two. I loved the bicycles around the streets. I have never seen so many bicycles in one city. I loved the waffles and the fatty chips, the black vintage hat that I found in a local market and that sunny november day that I discovered this crazy city! Now Amsterdam it’s in my top favourite european cities along with Prague, Vienna and Paris!

 

 

 

 

Saint Paul de Vence

The moment I entered my hotel room in Nice, I knew I wouldn’t mind to spend my entire layover there. A small balcony with a little table, some palm trees and the Mediterranean in front of me, was more than enough (to remind me that I love my job) to keep me prisoner of that balcony. On top of that, from there, I could see the planes taking off, as Nice airport was very close to the hotel. And if you believe that I don’t want to see them anymore, you’re totally wrong! In fact, after almost 3 years in aviation, I am still fascinated by planes like a first time flyer, especially when they take off. In fact, I mostly feel rather than see them taking off…

Despite the alluring temptation to sit on my balcony, I delayed the moment for the next morning and I headed to Saint Paul de Vence – a small medieval town on the French Riviera. The weather was moody but I didn’t care. It’s not so easy to get a flight to Nice, so I sticked to the plan. St Paul de Vence, took me by surprise. Intricately carved buildings, the narrow old streets accessible just by walking, the climbing flowers on the walls, on the streets and numerous art galleries and cute small local shops with lavender soaps and perfumes, olive oil, chocolates, handmade honey and confiture, all of them wrapped in a way that only french can wrap – cute and exclusive. It reminded me of Japan at one point. They’re also into pretty presentation of products and good quality. It makes you buy actually. And I couldn’t resist either those lavender/honey soaps.

After one hour of wandering around empty streets, I decided to go back. I must add that I’m really happy that I have visited St Paul de Vence in november and not in summer, when is the peak season. This kind of towns require silence to understand it. I hope I did…The sunset confirmed it. At the edge of the cloudy sky, just a glimpse of evening sunlight was pouring on the road and on the sculpture of a fat woman. It was lovely!

The next morning I couldn’t wait to wake up. I ordered my breakfast in the room (of course, croissants were not to be missed), put on my jeans, leather jacket and flip flops and went outside in the chilly Mediterranean morning. I was in my small cafe, sipping a hot cappuccino and watching the sea and the big birds taking off…

Nice is more beautiful in november…(if you get a room with sea view :)!

 

Islanda – tărâmul de gheață și foc!

DSCN8814

Vasăzică Islanda… Stau de o oră cu privirea pironită la foaia asta albă și caut să găsesc cele mai alese cuvinte ca să descriu această țară de legendă care m-a impresionat până în măduva oaselor. Chiar mi-e frică să scriu, de teamă să nu vestejesc cu cuvintele-mi prea sărăcăcioase frumusețea dumnezeiască a acestui loc de poveste. Islanda e țara contrastelor, a focului și a gheții, țara cu nopți albe vara și nopți colorate de lumina aurorii boreale iarna, țara elfilor, trolilor și „oamenilor ascunși”…

În aproape 3 ani de umblat prin lumea largă nu am văzut o țară atât de fotogenică și misterioasă ca Islanda. Nu, nu se poate ca o țară să aibă chiar toate darurile naturii: ocean, vulcani, câmpii scăldate în lavă, peșteri vulcanice, munți rioliți colorați, gheizere, ghețari, lacuri glaciare, cascade, plaje cu nisip negru, fiorduri, etc… Cred că profesoara mea de geografie m-ar invidia fără să vrea. Islanda e rai adevărat pentru geologi și iubitori de natură. Prin urmare și contingentul de turiști în Islanda e unul mai specific, dacă nu chiar select. Aici nu prea întâlnești grupuri de tineret pentru că nu prea este viață de noapte și dacă nu sunt baruri și taverne, de ce fel de vacanță mai poate fi vorba; nici cupluri în luna de miere pentru că nu găsești plaje cu nisip alb și ape azurii, iar dacă hotelul nu e gen resort degeaba ne-am mai căsătorit… În fine, vârsta media a turiștilor e 45-60 de ani. “Starpiori” cum ar veni, fără de ofense. Dar încă de care…Să vezi cum dădeau din pedale pe bicicletă prin ploaie. Eu cu Cristina ne uitam și ne cruceam din mașină la ei. Să faci ciclism la vârsta lor e ceva. Până la urmă nu știu exact cine erau “starpiorii”…Noi sau ei…

Înapoi la Islanda… Contrar, obiceiurilor noastre, de data asta ne-am organizat mai bine. Am facut și rezervare la hotel și am închiriat mașină din timp. Numai că, când am ajuns în Islanda, rezervarea la hotel era pe noaptea următoare, iar închirierea mașii a fost anulată din motive necunoscute. Amazing! Măcar am încercat. Acționăm după schema veche, adică totul se rezolvă pe loc. Am sunat, am vorbit, am găsit în final și adăpost și mașină.

În prima zi am dormit jumate de zi pentru că eram obosite de pe drum. De fapt eu m-am trezit mai devreme și flirtam cu remușcările că iaca se pierde o zi de pomană. Atâta frumusețe în jur și noi dormim ca în anii cei buni. Dar prima zi e la fel în orice călătorie. Ia puțin timp până pornești roata și întocmești planul.

Și după cum ziceam, dat fiind că am dormit jumătate de zi și apoi am mai pierdut ceva timp până am închiriat mașina, am hotărât să vizităm peninsula Reykjanes, care se afla la doar 20 de min de capitală. Aici a avut loc prima noastră întâlnire cu adevărata Islandă. Imediat ce am ieșit din Reykjavik, în fața noastră s-a deschis un teren vast cu lavă pietrificată acoperită de un covor moale de mușchi. Evident, nu ne-am putut abține sa facem primele poze. Apropo, Islanda e o țară atât de fotogenică, încât oprești la fiecare 5 min de mers ca să faci poze. Alergam, ne tăvăleam de nebune pe covorul moale de mușchi și ne bucuram ca niște copii. Cu Islanda a fost dragoste la prima vedere și am știut că e odată pentru totdeauna.

Am continuat să conducem prin terenuri pustii și negre ca cărbunele unde nu știu prin ce minune trăiau doar niște flori rozove și gingașe ca niște bebeluși (că tot vorbeam de contraste), până am ajuns la Seltun – niște izvoare geotermale. Apa sulfuroasă de aici și gazele au creat un teren colorat, unde turiștii pot admira izvoarele termale bolborosind și fumegând, deși mirosul nu e unul din cele mai plăcute.

O altă minunăție naturală a peninsului Reykjanes e simbolicul pod dintre două continente, construit deasupra unei fisuri formată de joncțiunea plăcilor tectonice Euroasiatică și Nord-Americană. Podul nu are nimic deosebit în sine, dar simplul gând că un crac de picior îți stă în America și altul în Europa, îți dă senzații de nedescris.

Înapoi ne-am oprit la un restaurant să mâncăm. Vorbind despre gastronomia islandeză, am cam fost dezamăgite. Ne așteptam la restaurante cu multe feluri din pește și fructe de mare, dar ceea ce am găsit în mare parte erau fast-food-urile de la stațiile peco. Probabil această industrie se dezvoltă aici din cauza turiștilor, care în mare parte fac tururi cu mașina în jurul Islandei, iar stațiile peco sunt o variantă optimă unde găsești rapid de toate. O fi și din cauza că Islanda e o țară foarte foarte scumpă și turiștii pot economisi pe baza fast-food-urilor. În fine, în cele câteva restaurante normale pe care le-am găsit am gustat cea mai bună supă de pește vreodată și tradiționala tocană islandeză de pește (Plokkfiskur) servită cu pâine neagră. Mmmm, ce deliciu! Trebuie de găsit rețeta.

Seara am petrecut-o, explorând capitala. Deși 2/3 din populația Islandei trăiește în Reykjavik, capitala poate fi explorată în doar câteva ore. În Reykjavik nu o să găsești clădiri înalte sau autostrăzi late tipice pentru o capitală. Din contra, orașul e împânzit de căsuțe drăguțe și colorate, de îți pare că trăiesc elfi în ele în loc de oameni. Singura clădire mai înaltă care se face remarcată prin forma-i ciudată, e biserica Hallgrimskirkja.

A doua zi am dedicat-o vestitului “Golden Circle” (Cercul de Aur), una din cele mai celebre atracții turistice ale Islandei, ce include parcul Þingvellir, gheizerele Geysir și Strokkur și cascada Gullfoss. Pe tot parcursul drumului, din nou scene de poveste cu munți (ca să deschid paranteza aici, Islanda de fapt nu are munți, sunt un fel de dealuri plate și văi, dar eu o să le zic munți totuși) acoperiți de ceață până la buric și acest verde…Acest verde atât de verde și organic, care numai în Islanda se găsește, nu te mai saturi să-l privești. Și hai la pozeee cu dealuri, cu nouri, cu verde, cu vânt, cu viața!!! Ah, inima-mi e prea slabă pentru atâta frumusețe!!!

Am ajuns la parcul Þingvellir destul de repede, însă vremea era cam cețoasă, o vreme de aia care îți pătrunde până la os. Da, vremea în Islanda e mai schimbătoare ca vremea, dacă pot să mă exprim astfel. Acum plouă, acum e soare, aici e vânt, acolo-i ceață. Niciodată nu știi ce te așteaptă după colț, așa că trebuie să ai țoale de tot soiul cu tine, și mai clade și mai reci. Parcul Național Þingvellir, este monument UNESCO și pe lângă valoarea geologică pe care o reprezintă prin întâlnirea plăcilor tectonice Euroasiatică și Nord-Americană (care poate fi observată cu ochiul liber ca și în cazul podului) mai are și o valoare istorico-culturală, prin faptul că aici a avut loc adunarea primului Parlament din lume în anul 930. Da, da chiar așa. Am aflat ceva nou. Nu am știut că primul parlament din lume l-a avut Islanda.

După parc, au urmat gheizerele – Geysir și Strokkur. Și dacă nu ați știut denumirea de gheizer provine din islandeză – “geyser” (“a erupe”). Când am ajuns la locul cu pricina, primul lucru care mi s-a aruncat în ochi a fost o mulțime de oameni adunați roată, cu telefoanele în mână, așteptând ceva. Deja eram curioasă, ce vedetă era acolo. Vedeta era Strokkur – gheizerul ce erupe la fiecare câteva minute, aruncând în aer doar pe câteva secunde un jet de 15-20m, uneori și 40m înălțime. Vă asigur că e destul de greu să prinzi momentul. Cu multă răbdare, l-am prins totuși. E destul de impresionant să vezi cum aruncă pământul aburi pe nări. Celălalt gheizer, cu numele Geysir este mai spectaculos, dar mai leneș. Erupe doar de câteva ori pe an, aruncând apă cu temperatura de 90C la o înălțime de 60m și îl prinzi doar dacă ești extrem de norocos.

Gulfoss sau “Cascada de aur” este o cascadă dublă ce se împarte în două cascade mai mici și se revarsă într-un canion de 70 m adâncime. Am prins-o în una din zilele însorite, în toată splendoarea, decorată cu un curcubeu multicolor. Absolut divin! E prima cascadă mare pe care am văzut-o în viața mea. Și chiar dacă nu e Niagara sau Victoria, spectacolul oferit de puterea apei e feeric. Cred că ne-am învârtit mai bine de o oră în jurul cascadei pentru a savura din plin momentul.

Tot în zona cascadei am făcut cunoștință cu ceea ce localnicii numesc “Interiorul”, adică teritoriul dinăuntrul țării, care este practic nelocuibil. Deci înainte să ajungem la cascadă, în partea stângă, la margindea acestor câmpii verzi, se zărea în depărtare ceva ciudat, un fel de munți, acoperiți parcă de zăpadă. Dar parcă nu era zăpadă, parcă nu erau munți. Pentru că zăpada de obicei stă pe capetele munților. Dar aici erau mai întîi munții, iar în spatele lor zăpadă sau gheață, sau cer…Nu înțelegeam ce e. Ne-am pornit cu mașina mai aproape. Și pe măsură ce înaintam mai misterios părea, iar tăcerea se adâncea. Din păcate, nu am putut să ne apropiem prea mult pentru că drumul era doar pentru mașini 4×4. Am aflat ulterior că ceea ce văzusem era “Interiorul”.

Ca să vă explic, toată verdeața asta frumoasă care o văzusem până acum, e un fel de amăgeală. E doar ceea ce se vede pe dinafară. Cea mai mare parte din teritoriul Islandei e un teren stâncos, bătut de vânturi și furtuni de zăpadă, fără copaci. De fapt, copacii sunt un lux în Islanda, ei nu prea există nici în partea locuibilă a țării. Ghețari vaști și bucăţi imense de gheaţă albastră plutesc în lacuri glaciare mărginite de noroi care fierbe. Munţi cu creste zimţate şi alte formaţiuni ciudate, acoperite pe alocuri de zăpadă. Vulcani, gheizere, gheţari, ţâşniri de gaze şi uriaşe întinderi de câmpuri deformate de lavă, unde astronauţii americani au venit în anii 1960 ca să facă experimentepentru expedițiile pe Lună. Strașnic! Mai vreți în Islanda? O scenă dintr-un film de groază… Acuma nu vreau să vă sperii, dar vă ziceam că Islanda e o țară a contrastelor, țară de foc și de gheață. Poftim și dovada.

Dar, să ne întoarcem la povestea noastră cu locuri frumoase și binevoitoare. Ultimul punct vizitat în ziua a doua a fost bătrânul crater de 3000 de ani al vulcanului Kerið, înăuntrul căruia s-a format un lac. Craterul vulcanului e foarte popular pentru pozele colorate pe care le oferă turiștilor. Noi l-am prins când începuse să plouă, dar chiar și pe acest timp mocirlos, craterul a fost destul de fotogenic.

A treia zi am dedicat-o în întregime părții vestice a Islandei și anume peninsulei Snæfellsnes. Deși nu aveam vreo țintă turistică anume, a fost practic una din cele mai frumoase zile prin simplul fapt că am condus pe unde ne-a poftit inima, ne-am oprit unde ne-a chemat natura, fără să fim presate de timp.

Peninsula Snæfellsnes este de fapt “Islanda în miniatură”, pentru că aici întâlnești fiorduri, ghețari, cratere de vulcani, stânci cu păsări, plaje cu nisip negru, văi cu vegetație luxuriantă, orașe mici de pescari, cascade care curg elegant în dâre subțiri de apă. O adevărată desfătare!

Punctul de atracție al peninsulei este ghețarul Snæfellsjökull, care l-a inspirat și pe Jules Verne în romanul aventurier “O călătorie spre centrul Pământului”, ai cărui eroi își încep călătoria anume din acest punct. Noi în centrul Pământului nu ne-am pornit, pentru că vacanța ne era prea scurtă, dar pragul i l-am pășit cel puțin. Astfel am intrat în peștera de lavă vulcanică Vatnshellir, veche de 8000 de ani. Tăcere. Frig. Întuneric. Umed. Un mediu mult prea ostil și înfiorător, mai ales atunci când ghidul a făcut un experiment cu noi propunându-ne să stingem lanternele și să stăm câteva minute în întuneric fără să vorbim. Cu siguranță cei care au privit filme de groază cu peșteri și-au adus aminte multe scene. Eu, așa cum nu le iubesc, nu prea aveam ce-mi închipui, dar mă gândeam la cum e să stai în întuneric beznăăă, frig și tăcere. Ochii încercau să se adapteze dar nu găseau nici un atom de lumină. Și stai cu ochii cât cepele în speranța să deslușești ceva și în afară de tăcerea de mormânt întreruptă doar de căderea fioroasă a picăturilor de apă, nu e nimic. Absolut nimic! Vid! Înțelegi? Și când te gândești că alte forme de viață există anume în aceste condiții… A fost o experiență inedită. Când am văzut lumina soarelui, m-am simțit binecuvântată și am zis că n-o să mă mai supăr pe soare când bate dimineața în fereastră ca să mă trezească.

Și pentru că puțină adrenalină am avut în peșteră, am hotârât să explorăm puțin ghețarul Snæfellsjökull, măcar așa pe la margine, măcar să-l atingem cu mîina. Drumul era doar pentru mașini 4×4, dar curiozitatea era prea mare, așa că am ignorat GPS-ul care țipa în gura mare că autovehicolul cutare nu era potrivit pentru astfel de drumuri. Off-road-urile din Islanda sunt ceva de genul drumuri normale din Moldova. Dar cu mașinile lor gingașe trebuie să umbli ca c-un ou, iertată-mi fie cacofonia. Gropile nu erau cea mai mare problemă, ci ceața (iertată-mi fie ceceiala) densă ca fumul, de nu se vedea la nici un cm depărtare. Ceața în Islanda e ca soarele în Dubai. Un fenomen normal, anul împrejur și se manifestă destul de interesant, uneori cocoțată pe crestele munților, alteori pupând pământul. Din cauza ceții nu am văzut ghețarul în întregime, dar am prins o bucată din el. Când ne-am coborât din mașină, o vântăraieeee și o frigăraieeee… Iar contrast! La doar câțiva metri în jos soarele lucea frumos și aici alergam pe gheață, lucru normal în munți, însă aici vorbesc de doar câteva sute de metri diferență altitudine, paremi-se 600 după calculările GPS-ului.

În fine după câteva minute de înnotat prin ceață, am ieșit din acea împărăție întunecată, la lumină, la verdeață, la case. Ah, căsuțele astea islandeze cum stau ele izolate în mijlocul unor pajiști luxuriante decorate cu cascade rafinate… Și oile…Oile alea islandeze cu blană lungă și îngrijită și boticul roz de viață fericită și belșug de iarbă, stau și se uită țintă la tine până scoți aparatul de fotografiat că să alerge de nebune… Și podurile alea, și oceanul, și apusul cela, și iar verdele…Uofff, iar inima mea, nu poate duce atâta frumusețe!

A patra zi. Ținta era Laguna de ghețari Jökulsárlón – locul unde s-au filmat faimoasele scene cu James Bond din “Die another day” (2002) și Angelina Jolie în “Tomb Raider” (2001). De fapt Islanda e preferata multor regizori, pentru scenele idilice pe care le oferă, printre care se numără și numeroase scene din “Games of Thrones” (2012) sezonul 2.

Cinci ore cu mașina până la lagună. Am căzut de comun acord să nu prea facem opriri ca să ajungem la timp. Dar cascadele care ne-au ieșit în cale…Cascadele alea…Cerșeau niște poze! Și nu erau mari, cu debit nebun de apă. Doar o țâră timidă de apă acolo care se răsfira armonios pe pietrele alea vechi. Însă anturajul, atmosfera, le dădeau o aură deosebită. Privind cascadele, parcă mă transportam în epoca medievală. Pentru că Islanda e de fapt mai peste tot o sălbăticie virgină, care te duce cu gândul la epoci îndepărtate cu împărății întinse pe câmpii vaste, castele străjuite de munți, cavaleri pe cai, drumuri cu noroi, oi care pasc, țărani la câmp, râuri cu poduri de lemn… Și cum e posibil așa ceva? Tot la capitolul contraste. Pe cât de dezvoltată și civilizată este Islanda, pe atât de mult și-a păstrat intactă natura. Neafectată. Neprefăcută. Castă. Genuină. Așa cum a fost de la facerea ei și tare mă tem să nu se schimbe. Iar cad în lirică și mă lunec cu gândurile, dar nu-mi pot ține în frâu hormonii emoțiilor.

Paremi-se eram la cascade, dar trebuia să ajungem la laguna cu ghețari. Am ajuns pe la masă. Era multă ceață și nu se vedea mai nimic, așa că am cumpărat bilete pentru tur în lagună și cum ne mai rămăsese timp ne-am apucat de explorat împrejurimile. Chiar pe partea opusă a lagunei se aflau celebrele plaje cu nisip negru. Da! Chiar există așa ceva! Și sunt absolut IN-CRE-DI-BI-LE!!! Deci nu am mai văzut așa ceva în viața mea. Plaje cu nisip negru se găsesc și în alte părți ale lumii, dar ceea ce dă unicitate plajelor din Islanda sunt porțiunile mari de aisberg albăstrui ce plutesc în apele oceanului și bucățile de gheață cristalină aruncate de valuri pe plajă ca niște scoici. O fotografă americană a fost atât de impresionată de această plajă, încât a botezat-o plaja de diamant. E o priveliște de basm! Alergam ca o sturlubatică pe plaja aia și îmi vânturam emoțiile și zburătăiam visele.

După această doză de ecstasy, turul la lagună parcă mi s-a părut ceva ordinar (începeam deja să mă obișnuisc cu minunile naturale ale Islandei), deși iarăși nu poți rămâne indiferent când vezi calotele alea de gheață desprinse din cel mai mare ghețar din Europa – Vatnajökull, plutind în lagună într-o miriadă de culori albastre, azurii, albe și chiar negre. Unde mai pui că laguna nu e un simplu lac, ci e străjuită de munți și ghețari. Am fost atât de aproape de ghețar! Îi vedeam vinele și nervurile, locurile de unde iată-iată se va desprinde una din aceste bucăți albastre de gheață, care vor pluti în lagună și vor fi duse de apele oceanului departe în necunoscut sau își vor topi misterele sub razele blânde ale soarelui.

Înapoi pe drum am mai făcut câteva popasuri la două cascade destul de mari: Skógafoss și Seljalandsfoss – cascada unde poți să mergi în spatele apei. Ne-am mai abătut din cale ca să suprindem o limbă de ghețar, care parcă se revărsa din cer ca o tornadă pe pajiștile verzi, iar ultimul popas pentru ziua aia a fost orășelul Vik, faimos iarăși pentru plajele cu nisip negru. Aici ne-am zbenguit iar pe plajă, am desenat pe nisip și am fotografiat cele trei stânci cu forme ciudate, pe care localnicii le consideră troli ce s-au transformat în pietre la lumina zilei. Și nu e doar un simplu mit sau legendă. Mai mult de 50 % de islandezi, chiar cred în aceste ființe fantasmagorii ca elfii și trolii, mergând atât de departe până la schimbarea proiectelor de drum pentru a evita stâncile unde se crede că trăiesc elfii. Au chiar și o școală – Școala Islandeză de Elfi, unde se fac studii riguroase în domeniul acestor creaturi de basm, iar profesori de specialitate țin cursuri pentru turiștii care doresc să cunoască mai multe despre folclorul islandez. Sincer vorbind, cu tot ansamblul de peisaje naturale ireale pe care le au și iernile lungi unde stai la gura sobei și auzi istorii din astea de mic, nu există nici o îndoială că elfii și trolii există!

A cincea zi și ultima din păcate, am făcut o incursiune în acel interior misterios al Islandei – interior unde nu există șosele, ci câteva drumuri de țară și râuri, pe care le poți trece doar cu mașină 4×4. Ăsta și este farmecul Islandei. Ei păstrează interiorul intact, crud, autentic.

Deci am schimbat mașina pe un jeep și am pornit la drum spre Landmannalaugar – o zonă cu munți rioliți colorați, în apropiere de vulcanul Hekla. Dar, până ajungi acolo trebuie să treci de, vorba din poveste “nouă mări și nouă țări”, mai exact râuri – o altă premieră pentru mine, dar mai ales pentru Cristina, care era la volan. După câteva râuri trecute, pot să vă zic că e destul de incitant, niciodată nu știi ce adâncime are râul, dar și distractiv în același timp, să vezi cum trece mașina ca un tanc prin apă.

La Landmannalaugar am ajuns peste vreo 3 ore de căscat gura prin pustietățile virgine din interiorul Islandei. Aici am hoinărit alte 3 ore prin câmpurile de lavă și munții ăia colorați în toate culorile curcubeului, în nuanțe de roșu, violet, albastru, verde, galben, cafeniu. Nu-mi putea dezlipi ochii de la ei. Păi cum se poate domnule, ca forțele naturii să modeleze asemenea peisaje incredibile? Am stat multă vreme așezată cole pe un moț de stâncă și am contemplat. Pozele o să vă spună mai multe.

Tot în zona aia se afla și un râu cu apă fierbinte unde lumea făcea coadă să-și încălzească oasele. Din păcate timpul ne presa așa că am sărit peste asta. Era ora 8 seara când am părăsit Landmannalaugar-ul, iar noi doream să explorăm cât mai mult din interiorul Islandei. Începuse să se înnoureze și ceața se așeza alene puțin câte puțin. La o analiză mai atentă a hărții am realizat că drumul pe care vroiam inițial să-l parcurgem era prea lung și avea să înnoptăm prin vreo văgăună. Așa că am ales un drum mai scurt, dar cu peisaje la fel de fascinante: munți cu dungi de gheață pe coaste, munți negri, munți verzi, lacuri, oi sălbatice și iar râuri, mai multe râuri glaciare pe care le-am trecut cu brio. Și în tot acest răstimp am întâlnit pe drum doar câteva mașini în cruce și vreo câțiva cicliști rătăciți de lume. Ăștia chiar îs extremali cu totul! Să mergi prin ploaie prin sălbăticiile alea… La noi în mașină era bine, cald, comod, cânta muzica și admiram peisajele prin geam ca în film. Și doar când ne coboram să mai facem niște poze, realizam cât e de liniște în jur, cât e de pustiu, de izolat de lume…acest tainic interior al Islandei.

Și iată-mă ajunsă la finalul acestei vacanțe de vis! O vacanță în care fiecare zi a fost irepetabilă și ne-a surprins cu superlative de tot felul.

Eu nu iubesc să mă întorc de două ori în același loc pentru vacanțe, dar Islanda e cu siguranță o excepție. Mă rog doar ca, până mă întorc, să-și păstreze sufletul și fața așa cum am gasit-o, să nu permită turiștilor sau societății să o îmbătrânească sau să-i mutileze chipul neprihănit sau să-i distrugă spiritul de basm.

Ah Islanda… Doar vikingul și trolul care-mi stau pe noptieră, îmi confirmă că nu ai fost un vis.

Mi-i dor de povești… Cu elfi, cu troli, cu zâne…

 

P.S. Mulțumesc Cristinei pentru că a condus non-stop prin “foc și pară” – o șoferiță profesionistă cu care nu tinzi să apeși frâna cea invizibilă la viteza de 160 km/h.

 

 

 

Orașul roz

DSCN5944Azi am aflat că în luna februarie vizitasem una din cele noi 7 minuni ale lumii. Este vorba despre orașul Petra din Iordania. Nici nu bănuiam că doar la 3 ore de zbor de Dubai se află această perlă de oraș antic, care în 2007 a fost introdus în rândul celor 7 minuni ale lumii alături de Marele zid chinezesc sau statuia lui Cristos din Rio de janeiro.

Un scurt intro despre acest oraș-minune. Petra este un oraș săpat aproape în întregime în stâncă de către nabateeni, un popor de origine semită sau arabă, prin sec. VI i. Hr. Nu în zadar se zice că acest oraș este “mai vechi decât jumătate de vreme”, când a fost descoperit de exploratorul elvețian J. L. Burkhardt în 1812.

Unicitatea acestui sit arheologic rezidă în numeroasele temple, morminte, fațade și alte clădiri săpate în piatra din stâncile de culoare roz-roșietică, de unde și provinde denumirea Petrei de “orașul roz”. Pe cât de unic este orașul Petra, pe atât de misterios. Păi cum se poate ca în mijlocul deșertului, unde apa este un lux, să construiești pe acele timpuri, unul din cele mai prospere orașe din Orientul Mijlociu, așa cum de exemplu este Dubai-ul de astăzi? În cazul Dubai-ului e simplu. Din petrol faci și apă dacă trebuie, însă nabateenii nu aveau nici măcar petrol. În schimb erau foarte ingenioși. Savanții spun că nabateenii, fondatorii Petrei, au instituit un regim de alimentare cu apă a orașului ce constă dintr-un sistem de canale de ceramică așezate pe laturile munților și înclinate într-un anumit unghi prin care se aducea apa din râuri situate la depărtări mari și care se acumula în bazine și rezervoare uriașe. Apa mai era acumulată și în urma scurtelor rafele de ploaie, cât și de la adâncimi mari în pământ.

Prosperitatea orașului Petra era asigurată și de poziția strategică, între marea Roșie și Marea Moartă, făcând legătură între drumurile comerciale ce legau Asia de Europa și de Nordul Africii; așa cum astăzi Dubaiul prosperă pe baza turismului și aviației, datorită așezării geografice strategice, aproape că în centrul lumii, facilitând conexiuni comode pentru turiști între Asia și Europa, Australia și America.

Cam mare introducerea, dar prea istoric e acest oraș ca să scurtez din detalii. Petra e cam la 3 ore distanță de mers cu mașina din Amman, capitala Iordaniei. Plus că nu există autobuz direct, așa că am avut de schimbat câteva autobuze până am ajuns la destinație. După câmpiile pustii și plate văzute prin geamul autobuzului, nu-mi prea închipuiam unde se află Petra asta săpată în munte. Dar mare mi-a fost revelația seara, când am ajuns la destinație și vedeam în zare silueta muntoasă a Petrei. Era cam frig în februarie, însă abia așteptam dimineața să începem exlporările.

Ne-am îmbrăcat mai grosuț și ne-am pornit la drum, fiind pregătite moral pentru o zi întreagă de mers pe jos.

Intrarea în oraș se face printr-un defileu îngust denumit “siq” sau “săgeata”. Te simiți atât de mic în comparație cu aceste pietre înalte care îți par că o să se dărâme peste tine din clipă în clipă. Imediat ce treci defileul, în față ți se deschide spectaculoasa “The Treasury” sau “Al Khazneh” – un templu înalt de 40m, săpat în întregime timp de 40 de ani în stânca roșiatică. “The Treasury” (“Trezorerie/Tezaur”) este atracția principală a Petrei, aici fiind filmată și una din scenele filmului “Indiana Jones and the Last Crusade” (1989).

La câțiva zeci de metri distanță de “The Treasury” se află un teatru greco roman săpat în piatră, la fel de impresionant. Printre altele, Petra a fost cucerită de romani, care după trecerea la creștinsim în perioada bizantină, a început să decadă. Cu toate acestea au fost construite patru biserici. Iată de unde se trag influențele romane și elenestice arhitecturale ale Petrei. Anume fuziunea istorică a culturii arabe cu cea romană a dat naștere la acest loc unic.

În fața teatrului roman se află zeci de morminte săpate în piatră, ale căror pereți, adevărate opere naturale de artă, uimesc prin curcubeul de culori a diferitor nuanțe de roșu a pietrelor. Natura chiar are un talent incomparabil. Cred că am căscat gura vreo jumate de oră la pereții ăia. Aceste morminte de fapt au fost folosite până nu demult ca peșteri unde locuiau beduinii, însă Guvernul a interzis acest fapt pentru a amenaja Petra ca obiectiv turistic.

Astăzi beduinii vin în Petra doar ziua pentru a vinde turiștilor bijuterii, cărți poștale, magneți și a oferi măgăruși pentru cei obosiți de atâta mers. Totuși, unii din ei, deși locuiesc în sat, mai au câte o peșteră așa ca “vilă”, invitând turiștii, pentru a experiementa viața de beduin. Dar despre asta vă povestesc mai jos.

Un alt loc de însemnătate turistică în Petra e „Mănăstirea” sau „Al Deir”, o fațadă similară cu “The Treasury”. Nu m-a impresionat atât de mult mănăstirea, cât drumul parcurs spre ea, ce constă din peste 800 de scări, cât și vederea ce se deschide din vârf asupra munților din Petra. De-a lungul celor 800 de scări, pe alocuri întâlnești corturi cu beduini care îți propun ceai, într-o manieră foarte politicoasă, ca mai apoi să te invite să cumperi ceva de la ei. Desigur nu am putut să refuzăm ceaiul oferit atât de amabil.

Când am ajuns în vârf, la mănăstire, s-a legat de capul nostru un alt beduin, care și-a oferit serviciile de ghid spre “Little Petra” o altă regiune a orașului. Eu eram cam rezervată față de ofertă, mai ales când mă uitam la ochii lui conturați cu khol negru, asemănător lui Jack Sparrow din “Pirates of the Carribean”. Mă cam băgau în boale dacă sincer, însă vopsirea ochilor e un lucru normal la beduini, așa că mi-am ignorat rezervările și mânată de spiritul aventuros al Cristinei, fidela mea parteneră de călătorii, am acceptat oferta. Noi cred că facem o echipă perfectă, așa cum ea e acceleratorul iar eu frâna. Dacă nu ar fi spiritul ei de aventură poate nu m-aș aventura în atâtea lucruri, dar uneori trebuie și un analitic de riscuri ca mine, ca să evitam unele situații de stres, ca în cazul de mai jos.

În fine am pornit noi la drum. Dar ce drum? Vai de mine! Mai mult pe muchie de stâncă, unde era loc de un picior numai. Însă priveliștele din față (știți voi slăbiciunea mea față de acești giganți ai naturii), erau atât de copleșitoare, încât am uitat de frică. Iar când mai vedeam cum beduinul nostru sărea ca un țap pe scări și fugea pe cărările abrupte, deja nu-mi mai era atât de strașnic. Totuși țipenie de om pe acele meleaguri. După vreo oră și ceva de mers prin munți, am dat de câmpie și acolo am mai găsit câte un sătuc părăsit de beduini cu capre și măgari. Nu înțeleg nici până acum cum să trăiești izolat în aceste pustietăți, fără apă, în corturi, iarnă și vară. Dar asta e viața lor. Am mai mers prin câmpii vreo două ore iar “Little Petra” încă nu apărea la orizont. Începeam să mă gândesc deja la prostii. În plus Cristina, care mergea mai înaintea mea cu beduinul și îl descosea despre una despre alta (ea tot timpul e jurnalista în orice călătorie, iar eu scriu reportajele ulterior), întrebându-l unde-i “Little Petra” și cât timp mai avem de mers, beduinul îi zice mai în glumă mai în serios că nu există nici o “Little Petra”. Ultima picătură a fost când el i-a propus cică, după ce ajungem în “Little Petra” să-și ia magarul ca să meargă să ne arate peștera lui. Cristina îmi zice: “Ghidul nostru are planuri serioase cu noi!” În jur, zare suflare de om, soarele apunea în curând, rucsacele noastre erau la el, iar “Little Petra” ideea nu aveam unde era. Nu, la ce să te gândești în cazul ăsta, decât să-i dai o piatră în cap în cel mai rău caz, dacă Doamne ferește… Dar nici nu vroiam să-i dăm beduinului motiv de frică. Așa că am început subtil a mârâi că am obosit și ni-i foame, ca să ne dea rucsacul și poate o luam la fugă sau nu știu… El a observat temerile noastre și ne zicea că “Little Petra” e aproape deja. Însă noi nu-l mai credeam. El se enerva și devenea agresiv, iar noi…noi nu știu…căutam cu privirea în jur oameni, pietre, în caz de ceva…Când la un moment dat, se vede în zare o sclipire de civilizație. Era într-adevăr “Mica Petră”, o altă parte cu monumente arhitecturale a orașului Petra. Când am văzut-o, ni s-a luat o piatră de pe inimă. Ghidul însă ne era supărat și agresiv din cauza că nu am avut încredere în el. Dar cum să ai încredere, când mergi prin niște locuri necunoscute fără țipenie de om, cu un beduin cu ochii negri ca tăciunele și basmauă în cap? Totuși, poate trebuia să avem încredere în el, căci asta îi e meseria de ghid. Dar totuși, când a insistat din nou, destul de serios, asupra ofertei cu peștera și măgarul, ne-am zis că temerile erau adevărate, ori poate peștera era inclusă în pachetul turistic? 🙂 Cine știe? Bine că ne-am văzut ajunse tefere la hotel.

Seara am plecat să vizităm Petra pe timp de noapte. Ca și cum strășniciile de azi nu ne erau de ajuns…Ba nu, aici nimic înfricoșător. Totul e organizat și e un eveniment foarte turistic. “Petra by night” este să-i zicem un eveniment care constă în faptul că întreg canionul și drumul ce duce spre “The Treasury” este iluminat de aproximativ 1800 de lumânări. Atmosfera e pur și simplu magică și romantică în același timp. Nu am mai văzut niciodată așa ceva. E bine să rămâi mai la urmă de grupurile de turiști ca să savurezi în tăcere liniștea stâncilor și a pietrelor. După ce parcurgi aproape 2 km de drum străjuit de lumânari pe ambele părți, ajungi la Siq de unde ți se deschide dintr-odată “The Treasury” (impunătorul monument de care v-am zis mai sus) iluminată de sute de lumânări. Magic! Și iar magic! E tot ce pot să spun. Pe jos sunt așternute covoare, unde te așezi, după care urmează un mic concert cu cântece tradiționale interpretate de beduini și ești servit cu ceai. Deasupra cer cu stele, în față un covor cu lumânări și maiesutosul templu, iar sunetele duioase ale fluierului răsună printre stâncile milenare, de îți vine să stai toată noaptea acolo.

A doua zi, cu forțe noi, am purces din nou la drum. Dacă ieri explorasem Petra pe orizontală, azi am decis s-o explorăm pe verticală. Așa ne-am apucat ca două căprițe, să urcăm cele 670 de trepte spre ceea ce se numește “The Highest Place of Sacrifice” – un sanctuar, unde se presupune că se făceau sacrificii pentru zei. Din sanctuar nu a rămas mai nimic, însă priveliștea care se deschide de sus asupra Petrei îți taie respirația. E o panoramă uluitoare asupra munților, asupra fațadelor, turiștilor care îți par de sus atât de minusculi în fața stâncilor grandioase. Ne-am întins cu Cristina pe vârful muntelui și am stat așa vreo oră bună cu veșnicia în față. Ne-am exprimat gratitudinea pentru ceea ce ne-a fost dat să vedem, ne-am minunat, ne-am bucurat, ne-am îngândurat, ne-am holbat la nouri și după asta ne-am coborât agale înapoi.

Următorul pisc era un alt munte de pe care chipurile puteai să admiri de sus “The Treasury”. Experiența însă a fost iarăși una cam picantă, așa cum îi place Cristinei și, de voie, de nevoie și mie. Ca să ajungi la muntele cu pricina se poate prin două modalități: ca oamenii pașnici, mergând pe trepte special construite în acest sens, sau ca aventurierii, mergând mai pe trepte, mai fără trepte, pe unde cățărând, pe unde sărind. În fine…Nu e asta problema cea mare. Lucrul ăsta nu e atât de dificil dacă știi cu siguranță calea. Noi însă ne-am pornit, ca de obicei, fără ghid, pe calea cea mai interesantă. Treptele sunt prea plicticoase. Am întrebat un turist care venea la vale dacă este drum în sus. Ăla ne-a zis că da, numai să fim atente. Pe alocuri drumul poate fi greșit și te poate duce într-un punct mort, adică fără continuare. No bine, o să fim atente. Parcă nu-i așa de înalt muntele. N-o mai fi chiar așa de complicat. Asta până te pornești.

La început era distractiv. Mai erau trepte pe ici cole, ne mai opream să facem poze, să admirăm panorama de sus, care era și mai spectaculoasă. Entuziasmul ne mâna în sus. Hopa! Țup! Aici-i de sărit, aici de întins, aici de mers! Stai, îmi pare că nu-i drept. Hai înapoi. De notat că pe unele locuri te puteai urca, dar înapoi nu puteai coborî, pentru că era prea abrupt. Un pas greșit sau o alunecare și zburai la vale. Și tot așa urcând, drumul se făcea mai anevoios și mai neclar, iar noi deveneam mai alerte. Amygdala, adică acel paznic din creier atent la toți stimulii din mediu, care se ocupă cu decodificarea emoțiilor, a zăpsit că nu miroase a bine și încerca să ne spună că cam ar trebui să ne fie frică. Și mie dacă sincer, cam îmi era. Idee nu aveam unde o să ajungem și dacă ajungem azi undeva. Ei și ce putea fi cel mai rău, decât să petrecem o noapte în peșterile alea ca beduinii? Poftim, experiență autentică. Cristina încă mai zburda printre pietre și cerceta care o fi drumul, zicând că uite asta e aventură, când este implicată și nițică adrenalină. Poate amygdala ei încă nu reușise să proceseze informația din exterior, sau poate a mea își făcea treaba prea responsabil. Poate în suflet și ea își punea semne de întrebări, dar nu dădea pe față… Oricum, din două una totuși trebuie să fie mai curajoasă. Așa că îi dam 10 puncte Cristinei pentru asta. Eu ce să fac dacă m-am născut în zodia iepurelui?

Cale de întoarcere nu mai era, așa că nu ne rămânea decât să escaladăm în continuare stâncile. Trebuia să ieșim undeva. Ne mai bucuram când mai găeseam în cale câte o sticlă de Cola, câte un papuc, un os (sper că nu de om)…! După o bucată de timp, am ajuns într-un loc mai plat. Matincă s-o terminat muntele. Aici tre’ să fie vârful. Ne uităm mai bine în jur și zărim o urnă de gunoi. Semn bun. Mai mergem oleacă și…vai! O pereche de oameni! Evrika! Înseamnă că am venit pe calea cea dreaptă. Am intrat în vorbă cu ei – un cuplu de americani și am căutat împreună locul de unde se vedea de sus “The Treasury”. Doar pentru asta toată munculița depusă. Și vă zic că s-a meritat. Doar de aici te poți uita de sus în jos la măreața “The Treasury”. E puțin cam înfricoșător, pentru că stai chiar pe muchia stâncii și te cam iau amețelile când te uiți în jos. Americanul nici nu vroia sa se apropie. Se uita la noi de la o distanță de 10m. Nu știu cum trăiește aici unul din beduini, care și-a amenajat un cort chiar pe moțul stâncii. Ba încă și sărea sprinten pe stâncile alea abrupte. Of, măi…

După ce am făcut câteva poze, așezate, pentru că în picioare nu prea mă simțeam în siguranță, am pornit în vale, de data asta pe scări, ca oamenii pașnici. Acum râdeam, pozam, admiram fascinanta culoare trandafirie a pietrelor.

“Și chiar, nu îți era teamă Cristina?”… “Eiii da, nu-i chiar așa de strașnic”… “Tot mai interesant cu puțină aventură”… răsunau în lumina apusului ecourile unui dialog vioi, lăsând în urmă misterioasa Petra.

***

Uite excursie de două zile, și eu am întins-o pe 4 foi, ca și cele de o săptămână. Prea multă inspirație tot nu-i bun… )

 

 

 

În Regatul Himalayan – Nepal

Dintre toate frumusețile naturii, eu am ce am cu munții. Sunt ca o galaxie aparte. Necunoscuți, secretoși, nemuritori, trufași, invincibili, munții ăștia… Așa i-am găsit în țara situată la cea mai înaltă altitudine – Nepal.

Vacanța din martie era plănuită pentru un alt colț de lume, dar din anumite circumstanțe am ales, ca de obicei, în ultima clipă, Nepal. Eu nu plec în nici o călătorie dacă nu simt destinația, chemarea ei. Nu știu cum să vă explic, e un fel de legătură, chimie cu destinația respectivă care naște entuziasm. Pentru ca dacă nu există entuziasm, degeaba mai călătorești.

După ce am googlit puțin, am înțeles că Nepal era destinația care ne chema de această dată, pentru că rezona perfect cu ce căutam: natură, munți, explorări și aventură. Ca să vă îmaginați, 8 din 10 cele mai înalte vârfuri din lume cu peste 8000 m înălțime, inclusiv celebrul Everest, se află pe teritoriul acestei țări. De aia, Nepal este supranumit pe bună dreptate și “the Himalayan kingdom” (regatul munțior Himalaya). După așa carte de vizită e inutil să mai spun cât de pitoresc e acest colț de lume și cât are de oferit din punct de vedere turistic, începând cu trekking și hiking prin munți și terminând cu aventuri în junglă și plantații de ceai. Clima și relieful acestei țări e atât de divers încât satisface și cel mai pretențios tursit.

Majoritatea turiștilor își pierd timpul în Kathmandu – capitala Nepalului. Nu zic, are și Kathamandu templele lui și locurile lui frumoase, poate, dar este atât de aglomerat, prăfuit și sărac, încât după ce vizitezi Pokhara și alte locuri din afara orașului, îți dai seama că ai pierdut o parte din vacanță. Dina cest motiv, Kathmandu a figurat pe lista noastră doar ca punct de legătură pentru transport. Așa am luat de aici, primul autobus spre localitatea Nagarkot.

De ce Nagarkot? Pentru că acest mic sătuc situat la aproape 3000 m altitudine deasupra nivelului mării, oferă cel mai spectaculos răsărit de soare din Nepal și una din cele mai scenice vederi de 360° ale lanțurilor muntoase Himalaya, inclusiv Everestul.

În Nagarkot am ajuns seara cu autobuzul obișnuit cu care circulă localnicii. Un turist din Europa de Vest poate nici nu s-ar fi urcat în asemenea autobuz, demult ieșit la pensie. Eu însă, avusesem senzația de déjà vu. Ca să deschid paranteza, pe când eram la școală, m-am dus odată cu mama în târg și nu știu cum s-a întâmplat că la întors acasă, nu aveam decât o singură opțiune – autobuzul Cucioaia. Mă uitam eu din exterior că arată cam suspect acest “mijloc de transport” înclinat pe o coastă fără cârjă, de zici că o să rămână doar șoferul cu volanul pe drum, însă s-a dovedit că îi subestimasem capacitățile. Autobuzul se oprea la fiecare metru și băga ca o gaură neagră pasageri până la refuz. Stăteam înghesuită printre oameni transpirați, banane și găini, mai “scârbită în portret” (vorba mamei) decât “Femeia cu brațele încrucișate” din celebra pictură a lui Pablo Picasso. Era vară, era cald, autobuzul se mișca atât de încet și îmi era atât de ciudă încât am izbucnit în plâns. Nu că aș fi mare prințesă… De fapt în situația dată mi-aș fi dorit…

Și după cum spuneam, după acest déjà vu, am lăsat aerele de prințesă departe, în autobuzul de la Cucioaia și m-am bucurat de călătoria cu aotubuzul din Nepal, studiind localnicii îmbrăcați viu colorat, care ne zâmbeau simplu și binevoitor.

După vreo oră de parcurs cei 30 de km, am ajuns în Nagarkot. Eram atât de obosite încât am avut timp doar de cină și ne-am culcat devreme ca să ne trezim pentru celebrul răsărit de soare.

Ne-am sculat pe la ora 5 dimineața și când am deschis ușa la balcon, în fața mea se așternea un covor pufos de nori, asupra cărora se revărsa lumina portocalie a crepusculului de dimineață. Deasupra norilor, în zare, aura strălucitoare a soarelui se făcea tot mai proeminentă emanând deasupra oamenilor căldură, energie, speranța unei zile noi, siguranța că suntem vii, că Pământul încă e rotund, iluzia că suntem nemuritori și senzația că viața e frumoasă. Nu degeaba se zice că e important trezitul la răsăritul soarelui. Pe lângă faptul că asiști la un spectacol natural, îți încarci și bateriile cu energia proaspătă a Universului. E ceva magic în tot procesul ăsta.

Ca să nu ratăm nici un moment al acelei dimineți feerice, ne-am îmbrăcat repede și hai fuguța spre turnul de unde se văd Himalaya la 360°. Era cam vreo oră de mers. Pe drum ne-am oprit de nenumărate ori să admirăm norii adunați în vale. După avion, sătucul Nagarkot e al doilea loc de unde mă uit la nouri în jos. Unul din locuri chiar m-a impresionat la apogeu prin relieful în trepte al munților, de zici că sunt săpate de om. Însă nu, cică munții așa sunt din născare, cum i-a făcut mama natură și asta e una din particularităților munților din Nepal ce îi face deosebiți. Păi uite, imaginați-vă acești munți atât de frumos sculptați, iar în vale stau oploșiți o claie de nouri albi, de îți vine să sari pe ei.

Nu în zadar se zice că Nagarkot este satul unde se unește cerul cu pământul. Câtă fericire simplă o fi având acești locuitori, trezindu-se în ceruri în fiecare dimineață și privind în jos la nouri?

Când am ajuns la cel mai înalt punct din Nagarkot, soarele era deja sus. Vizibilitatea nu era chiar bună. Totuși am reușit să deslușim capetele acoperite de zăpadă ale munților de jur-împrejur. Nu am mai înțeles care e Everestul din cauza vizibilității reduse, dar nici nu mai era atât de important. Ne era de ajuns tabloul fantastic din față.

După-masă am luat autobuzul spre Pokhara – cea mai turistică localitate din Nepal. În Pokhara se poate de ajuns și cu avionul. Noi însă am optat iarăși pentru autobuz și nu am regretat. Deși e mai obositor și ia timp mai mult, călătoria de aproximativ 6 ore e ca o excursie. Drumul spre Pokhara duce prin munți. E destul de îngust, aglomerat și anevoios, încât pe alocuri trebuia să ne oprim pe o parte a drumului ca să treacă mașinile, însă peisajele de care am avut parte merită oboseala. Timp de 6 ore am admirat munți, râuri, poduri suspendate și sate nepaleze cățărate în vârf de munte. Chiar nu-mi dau seama cum s-au construit aceste cătune… Și deși mă așteptam la câte un sat izolat pe ici pe colo, pentru că e zonă muntoasă, m-a uimit faptul că de-a lungul întregului drum e civilizație. Poate că drumul ăsta e una din arterele principale de comunicație… Totuși, aveam să observ mai târziu că sate de acest gen se găseau și în alte părți. Or, în Nepal – țara munților, unde să-ți construiești case dacă nu pe-un moț de munte?

În Pokhara am ajuns iarăși seara. Prin ce e populară această destinație? Iarăși acele peisaje pitorești de munte în combinație cu lacul Phewa, cât și varietatea activităților pe care le oferă: hiking, trekking, paragliding, rafting, zip flying, mountain flying, etc.

Datorită faptului că aveam prea puține zile la dispoziție, am evitat vizitarea banalelor temple și alte puncte “de interes turistic” și am ales să facem alte activități inedite. Am început cu zip flying, un fel de activitate în care zbori atârnat de-a lungul unui cablu suspendat. Se spune că în Nepal s-ar afla cel mai abrupt (înălțime de 610 m), cel mai lung (distanță de1, 80 km) și cel mai rapid (viteză de 120 km/h) zip line din lume. Punctul de plecare se află pe vârful muntelui Sarangkot, de unde se deschide o priveliște minunată asupra lanțului muntos Annapurna și a întregului oraș Pokhara.

Vă zic cu sinceritate că mai mari emoții am avut până am urcat în vârful muntelui decât zborul în sine. Drumul era atât de abrupt, șerpuitor și îngust, încât îmi părea că un singur cm și ne prăbușim, unde mai pui că șoferii aici conduc ca niște “schumacheri”. De la experiența zip flying așteptam ceva mai mult. Deși la început, mă luau fiorii numai când mă uitam în vale la cât de abrupt era cablul și nu-i vedeam capătul, odată pornită la vale, mă întrebam unde-i viteza de 120 de km. Nu e deloc înfricoșător.

A doua zi, ne-am echipat dis-de-dimineață cu rucsacele în spinare, încălțăminte bună de mers pe jos și hai să facem un hiking de 2 zile spre muntele Panchase de unde avea să admirăm un alt răsărit de soare asupra Himalayei.

La început nu a fost greu, mergeam un pic la deal, un pic la vale, un pic pe loc drept, mai admiram viața rustică a sătucurilor pitorești ce ne apăreau în cale, cât și lanțurile muntoase ce se vedeau în zare. Era o zi senină și puteam desluși foarte clar de ce cel mai celebru munte din Pokhara – muntele Fishtail, se numește anume așa. Pentru că are vârful în formă de coadă de pește! Mare teorie…Muntele respectiv, se mai numește și muntele virgin, pentru că e singurul care încă nu a fost cucerit, escaladarea acestuia fiind interzisă de către autorități.

A doua parte a zilei a fost mai grea pentru că rămăseseră de urcat doar scări până în vârf, preț de câteva ore bune. În plus entuziasmul ni s-a cam stins, când am aflat întâmplător din discuție cu ghidul că în pădurile alea erau tigri, iar el nu avea măcar un simplu cuțit la el. Nu știu dacă ghidul vroia să ne bage puțin în sperieți, dar judecând după faptul că mergeam prin păduri care se numeau un fel de junglă aici în Pokhara, aveam tot dreptul să ni se ridice puțin adrenalina. În fine cu gheața și cu rucsacele în spinare am urcat cu chiu cu vai muntele și la apus eram în Panchase. Am rămas plăcut surprinse să descoprim că în acest loc cu doar o singură casă, adică hotel, în vârf, se afla un loc de aterizare pentru helicoptere. Chipurile pentru situații de urgență. Oare tigrii intră în categoria respectivă?

Aici am întâlnit alți turiști, am luat cina – mâncare tradițională nepaleză Dal Bhat, ce constă din orez și un fel de supă de linte, am admirat apusul, am ascultat cântece tradiționale și… am înghețat de frig!!! Era foarte frig în vârful muntelui, iar noi nu eram pregătite cum se cuvine. Nu a fost cea mai dulce noapte, însă răsăritul de soare asupra Himalayei, pe care nu mai știu cum să vi-l descriu (o să las pozele să vorbească), ne-a spălat toate suferințele. În plus era și o zi specială. “Fidela mea soață” și parteneră de călătorii, de distrat, de jeluit, de râs, de povestit, într-un cuvânt DE TOATE, atingea vârsta balzachiană. O aniversare simbolică zic eu, cu acest răsărit de soare în față.

După ce am terminat cu răsăritul, ne-am luat bocceluța cu haine și hai să coborâm la vale. După vreo oră de coborât scările, am ajuns într-un sătuc nemaipomenit de încântător, unde am și luat dejunul. Imaginați-vă așa tablou: cer senin, o masă rotundă și două scaune de nuiele vopsite în roșu așezate pe o margine de deal, în spate casă de piatră acoperită cu stuf, în stânga un mic iaz și un bou care paște, în dreapta pădure, iar în față… în față se deschide un lanț întreg de munți care te intimidează cu capetele lor albite! O scenă ruptă din poveste. Eram atât de vrăjite de această frumusețe, încât doar în acest loc am făcut jumate din totalul pozelor din Nepal.

Restul călătoriei, nu a fost decât mers și mers pe jos, tot căscând gura la munți și păsărele. A doua zi nu îmi simțeam mușchii de la picioare, în sensul cel mai direct posibil. Nu știu cum lumea face trekking și escaladare de munți cu săptămîinile. Trebuie să fii foarte sănătos și curajos pentru astfel de activități. De fapt chiar e nevoie de permis special pentru asta. Eu am gustat puțin din această experiență și zic că mi-i de ajuns.

Tot a doua zi, ne-am sculat iar cu noaptea în cap ca să încercăm o altă experiență – ultralight flight. Iar legat de zburat, da’ ce să fac dacă îmi place tot ce e legat de cer și nouri. Ultralight flight se face cu un fel de avion foarte mic și ușor, de tip deschis, echipat deasupra cu o aripă în formă de triunghi. Mai simplu, un fel de combinație de deltaplan cu avion. Cu deltaplanul și parașuta am zburat, zic hai să încerc și asta.

Dacă la zip flying m-am dus cu așteptări mari și am fost puțin dezamăgită, atunci aici a fost exact invers. Aveam zero așteptări, însă după ce am zburat timp de 30 de minute, cred că a întrecut toate experiențele mele de zbor cu deltaplanul, parașuta și alte aparate.

Prin ce a fost unică experiența? În primul rând prin faptul că aparatul ăsta, hai să-i zicem avion deși nu e; decolează și aterizează după procedurile unui avion real, e foarte mic (încap doar 2 persoane în el), zboară destul de sus și e deschis (adică nu are ferestre). Toți acești factori îți intensifică toate emoțiile și trăirile pe care le simți la maximum. Simți viteza cu care își face vânt la decolare, simți vântul care îți bate în față, frigul de la înălțime, pericolul de a cădea (pariez că oricui îi trec asemenea gânduri), gâdilitul din burtă de la aterizare, presiunea crescândă din urechi și roțile fragile care ating asfaltul. În al doilea rând experiența a fost unică prin faptul că am avut ocazia să mă apropii destul de mult de vârfurile de gheață ale muntelui Fishtail și altor munți din jur. În aceste momente realizezi cât de giganți, necuprinși și reci sunt acești titani ai naturii, care te “umilesc” prin stoicismul și imortalitatea lor.

Momentul de filosofie l-am continuat și după experiența de ultralight flight, la prima mea clasă de yoga. Deși nu o prea am cu meditațiile la comandă (mi-i destul cât meditez și singură), am încercat să fiu o elevă ascultătoare și să urmez instrucțiunile. Mă bucur că accentul s-a pus mai mult pe întinderea mușchilor și exerciții fizice, exact de ce aveau nevoie mușchii mei necăjiți.

Uite pe această notă relaxantă s-a încheiat aventura noastră din Nepal. Până la noi descoperiri!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cidade Maravilhosa

Zborul Rio de Janeiro e unul din cel mai greu de obținut, după cum vă ziceam și în postarea anterioară. Sau trebuie să fii foarte norocoasă, sau trebuie să aștepți până ai șansa să ceri acest zbor. Există așa o opțiune la noi în companie ca de două ori pe an ceri orice zboruri dorești și în dependență de seniority, adică vechimea în muncă, cresc posibilitățile de a obține destinațiile la care ai visat dintotdeauna, deși nu e garantat. Eu am fost un caz fericit și după doi ani, am obținut zborul spre Rio. Și nu doar unul, ci trei. Trei!

Visam la Rio încă din copilărie, când priveam serialul “Clona” și numai când am urcat pe muntele Corcovado, unde se află statuia lui Isus Hristos, mi-am dat seama că nu mai e un vis, ci realitate. Până la acel moment, nici plajele însorite presărate cu bikini și funduri generoase,  nici oceanul învolburat înfruntat de surferii ucenici, nici munții împânziți de favelele sărăcăcioase nu-mi ofereau senzația de prezent. Mi-a luat ceva timp să conștientizez unde sunt pentru că Rio e pur și simplu prea mult. Trebuie simțit și înțeles pe bucăți, treptat.

Eu am început de la un răsărit de soare. Nu știu de ce mă trezisem în dimineața aia la 5, dar sunt foarte recunoscătoare că nu aveam somn. În momentul în care am ieșit la balcon și am privit la cer, am înțeles că se pregătea ceva măreț. Rio se pregătea de răsărit. Se picta în culori calde și intense de bordo, roz, galben, violet și albastru, iar armonia acestei feerii se revărsa generos peste ocean, peste oraș, peste casele buricate pe munți. Mi-am făcut o cafea și am mulțumit sincer Universului pentru momentul la care asistam în “Cidade Maravilhosa” (nickname-ul lui Rio de Janeiro) și în general pentru tot.

Cu această doză de lirism am plecat mai târziu la plajă. Cele mai celebre plaje din Rio sunt Copacabana și Ipanema. Copacabana e mai turistică, poate de aia îmi place mai mult Ipanema, dar și posibil, din cauza reliefului muntos mai deosebit ce tivește marginea plajei. Apa era extrem de rece în decembrie, dar asta nu părea să-i sperie pe brazilienii înfierbântați. Se știe ca această națiune este faimoasă pentru corpurile lor de invidiat. În Rio se zice că nu trebuie să-ți faci griji ce pui pe tine, pentru că e Rio!!! You can wear nothing and still look gorgeous. O pereche de bikini e mai mult decât suficient. Am fost surprinsă de lipsa de complexe a braziliencelor. Chiar și la 40 de ani, chiar și cu celulită sau kg în plus o braziliancă o să-și pună un bikini. Căci în Rio cu cât e mai mare fundul și mai bombat, cu atât mai bine. Adaoge Doamne! Dar una e ce scrie în teorie și alta e în practică. Vă zic, cu ochi critic de femeie, că nu prea am văzut corpuri de model în rândul sexului frumos. Ceea ce nu pot să zic despre bărbați. Cu corp atletic, bronzat și musculos, arată ca niște alfa masculi. Îi vezi în permanență alergând pe plajă sau jucând voleyball sau desigur fotbal. În afară de faptul că la plajă în Rio se joacă mult fotbal, se mai bea și apă de cocos. Apa de cocos se vinde la fiecare pas și e un remediu extrem de eficient împotriva soarelui arzător.

Unicitatea plajelor din Rio, în afară de faptul că sunt înconjurate de munți de forme neobișnuite, mai constă în faptul că ele se află chiar în coasta orașului. Aici e orașul și aici treci drumul și ești la plajă. Și încă ceva. Deși Rio e un oraș turistic, la plajă nu te simți turist, pentru că aici vin și localnicii, pentru că nu există umbrele și șezlonguri luxoase pentru turiștii pretențioși, baruri cu muzică la maxim sau vânzători de răsărită, creveți sau înghețată (deși se vând doar costume de baie și pareo, dar nu în mod abuziv). Deci plaja e o plajă simplă și prin asta e frumoasă. Lângă plajă se află și o pistă specială pentru cei dornici să facă jogging, să meargă cu bicicleta sau cu rolele și un trotuar de plimbat. Trotuarul este celebru prin gresia șerpuitoare de culoare alb negru, pe care o găsești pe majoritatea maiourilor și suvenirurilor ca și simbol al plajelor din Rio.

Vorbind de simbolistică, cu siguranță nu există nimic mai reprezentativ pentru Rio și Brazilia în general, ca statuia lui Cristos Mântuitorul, una din cele 7 noi minuni ale lumii și unul din cele mai vizitate monumente de pe glob.  Pur și simplu… Spe-cta-cu-loa-să! Somptuoasă! Impunătoare! Și în genere toate sinonimele în acest sens, le-aș atribui acestui monument. Ce face această statuie atât de remarcabilă? În primul rând amplasarea-i pe muntele Corcovado, de unde se deschide o priveliște de vis asupra orașului, Atlanticului, plajelor Copacabana și Ipanema, muntelui Sugarloaf și unui din cele mai mari stadioane din lume – stadionul Maracana. Având asemenea priveliște în față, te gândești cât de norocos și binecuvântat e acest oraș înzestrat cu toate frumusețile naturii, încât statuia Mântuitorului nici nu putea fi concepută în alt colț al lumii decât aici.

Pe lîngă amplasare, remarcabilă este înseși statuia lui Isus Hristos, reprezentat cu brațele deschise, ca un protector al acestui oraș pe cât de frumos, pe atât de necăjit.

Statuia înaltă de 30 de m, a fost construită cu sprijinul Franței și Vaticanului, după ideea arhitectului Heitor da Silva Costa, fiind un simbol al păcii și creștinismului. În 2006 în soclul statuii a fost construită o mică capelă pentru oficierea căsătoriilor și botezurilor, unde vă dați seama că trebuie să te programezi cu luni îaninte.

Eu am vizitat monumentul lui Cristo Redentor, cum i se spune în portugheză, de două ori, pentru că prima dată era înnourat și vizibilitatea nu era chiar bună (apropo, așa și scrie pe tichete “no visibility” ca să nu te jălui ulterior că nu ai văzut nimic). În schimb a doua oară am avut parte de un cer senin ca de pe cărțile poștale. Și dacă mai am șansa să plec în Rio, cu siguranță aș merge pe Corcovado și a treia oară! Numai că de dimineață, pentru că după masă nu ai unde întinde brațele ca Isus pentru a face o poză ca lumea. Peste tot numai turiști răstigniți cu brațele în părți și frustrați că nu pot prinde și ei o poză fără mîini străine în ea.

În afară de Statuia lui Isus, alte obiective turistice la fel de frumoase sunt muntele Sugarloaf și scările Selaron.

Sugarloaf sau Pão de Açúcar, care în traducere ar însemna “Pîine/căpățână de zahăr”, este numele unei stânci înalte de 396 m, a cărei denumire provine de la numele unui recipient de formă conică în care se transporta zahărul în trecut din Brazilia ca și producător important de trestie de zahăr. Pe vârful sâncii se ajunge cu telefericul O Bondinho (în portugheză) cu o “escală”. Adică te urci mai întâi pe un munte mai mic de unde ai priveliște cu “căpățâna”, apoi te urci chiar pe “căpățână” de unde se dechide o priveliște la fel de impozantă ca de pe Corcovado, cu plaja Copacabana, cu munți și favele, în fine cu tot ce trebuie ca să te plimbi pe acolo vreo oră și să tot admiri acest peisaj urbanistico-natural.

Un alt obiectiv must visit în Rio de Janeiro sunt Escadaria Selarón – cu certitudine cele mai cosmopolite și colorate scări pe care le-ați văzut vreodată. Denumirea treptelor provine de la numele artistului care le-a și conceput, Jorge Selarón. Inițial acesta a dorit doar să renoveze scările ce treceau prin fața casei lui, ca mai apoi să fie absorbit de munca-i creativă devenită cu timpul o obsesie, deoarece Selarón nu era mulțumit de rezultate și schimba teracota în permanență. Astfel, artistul a decorat cele 250 de trepte timp de 20 de ani cu bucăți de ceramică de culoare verde, albastră și galbenă – culorile drapelului Braziliei. Ulterior turiștii au început să aducă plăci de ceramică din toată lumea, iar în prezent scările numără peste 2000 de astfel de plăci provenite din peste 60 de țări. Impresionant.

Și atunci după ce ai văzut toate aceste frumuseți și crezi că ai luat tot ce putea Rio să-ți ofere, te înșeli, pentru că nu ai încercat încă să faci hand gliding deasupra orașului Rio de Janeiro! Hand gliding-ul sau zborul cu deltaplanul deasupra orașului Rio e o experiență de neuitat! În primul rând pentru că zbori, în al doilea rând pentru că zbori nu oriunde, ci în Rio de Janeiro și ai ocazia să admiri cu ochi de pasăre frumusețile descrise mai sus.

Dacă mi-a fost frică? Deloc. Nu că după război toți îs eroi, dar zburasem anterior cu parapanta și știam la ce să mă aștept. Doar cu puțin înainte de a-mi lua zborul m-au trecut niște fiori, dar erau mai exact emoțiile și entuziasmul a ceea ce mă aștepta.

Instructorul mi-a făcut instructaj la procesul de zbor și la responsabilitățile mele. Două lucruri aveam de făcut: să fug cât mai repede la decolare împreună cu instructorul și mai ales să nu mă opresc sau să trag de el. De aia, regula principală era să privesc doar spre orizontul albastru și nicidecum în jos. Mulți fac greșeala de a privi în jos și anume în acest moment apare frica și atunci te oprești din fugă în faza critică a decolării.

Deci cu ochii în zare…1,2…3! Fugi Natalia! Cinci pași și hopaaa, suntem în aer. Planez ca o pasăre deasupra munților și a plajei. Whoa!!! Ce senzații! Cât e de frumos Rio! Cât e de frumoasă viața! Nu pot să vă descriu. Trebuie doar să încercați.

Aventura din Rio de Janeiro am încheiat-o la fel de frumos cum am început-o. Cu un apus de soare. Unul din cele mai bune locuri pentru a admira apusul de soare în Rio este stânca Arpoador, unde se întâlnesc plajele Ipanema cu Copacabana. E o vedere, iarăși mă repet, ca în cărțile poștale. Plaja Ipanema, oceanul și celebrii munți Dois Irmãos pe fundalul culorilor fermecătoare de apus îți taie respirația. În plus, atmosfera de aici, anume la apus, e încântătoare. Toată lumea se adună în acest loc și așteaptă cu sufeltul la gură când soarele o să se topească încet în zare. Iar la sfârșit, toți aplaudă, exact ca la aterizare…

Această prezentare necesită JavaScript.

In New Yoooorkkk!!!

În luna decembrie am primit cel mai frumos cadou de la Moș Crăciun – o lună plină cu destinațiile la care visam demult, New York și Rio de Janeiro. Zic, în glumă, pot să-mi dau și demisia după ce văd aceste orașe. Până și urechile mi s-au însănătoșit de frica ca nu cumva să ratez aceste destinații atât de dificil de obținut. Mă gândesc la aceste două orașe splendide la superlativ ca la torta mea preferată și nu știu cu care bucată să încep.

Totuși, cred că New York-ul are prioritate azi.Oooooohh New Yooorkk!!

Even if it ain’t all it seems, I got a pocketful of dreams
Baby, I’m from New York
Concrete jungle where dreams are made of
There’s nothing you can’t do
Now you’re in New York
These streets will make you feel brand new
Big lights will inspire you
Hear it for New York, New York, New York!

Cam așa zice Alicia Keys în piesa-i nemuritoare „Empire state of mind”. Și are dreptate fata. Prima mea întâlnire cu New York-ul a fost una legendară. Uite așa îmi imaginam eu țara asta dătătoare de vise. Nu orașele alea plictisitoare și plate în care am fost. Chiar și Los Angeles m-a dezamăgit un pic. Însă, New York-ul…Ah! New York-ul mi-a întrecut toate așteptările și mi-a compensat toate dezamăgirile americane. Orașul metropolă cu taxiuri galbene și clădiri înalte (am eu ce am cu clădirile înalte, dar asta așteptam de la Statele Unite) unde te plimbi pe străzi cu capul în sus și nu mai dai de sfârșitul cartierelor cu zgârie-nori; orașul-furnicar care nu doarme niciodată ci forfotește zi și noapte; orașul-iconic imortalizat în sute de filme, orașul care te inspiră și naște vise…

Nu am vizitat nici pe departe tot ce are de oferit acest oraș minunat, întrucât e ca și cum ai explora Universul în 24 de ore, dar vă asigur că simpla plimbare pe străzile New York-ului e o experiență nemaipomenită. Eu cel puțin mă simțeam ca în celebrul film „Sex and the city”. Simți glamour-ul (deși nu-mi place acest cuvânt pe care îl utilizez de fapt cu sens ironic, nu găsesc un echivalent mai la temă) plutind în aer, foiala business-ului serios și vânzoleala turiștilor. Asta dacă vorbim de Manhattan, deoarece, pe de altă parte, pentru numărul în creștere al vagabonzilor dar și al tuturor imigranților veniți aici în speranța de a construi o viață nouă, New York nu pare a fi deloc glamuros. Din discuția întâmplătoare cu o locuitoare a Republicii Dominicane stabilită de câțiva ani în New York, oamenii New York-ului sunt mai străini, mai reci și mai apatici. Bine, dar ce poți să te aștepți de la un oraș cu o populație de două ori mai mare ca cea a Moldovei? Izolarea socială, stresul, indiferența sunt consecințele iminente ale traiului într-o metropolă.

Și totuși New York-ul prin ochii mei de turist de 24 de ore mi-a părut fascinant, mai ales având în vedere că am avut norocul să-l prind în perioada sărbătorilor de iarnă, gătit în toată splendoarea sa, căci dacă este vreun oraș pe fața pământului care știe să se îmbrace frumos de Crăciun, atunci acesta este irefutabil (iată cuvântul ăsta îmi place, pentru că e neologism), Măria sa New York.

Nu am pierdut nici o clipă în New York (NY). Imediat după aterizare am ieșit în oraș. Or NY are și el diverse stări și înfățișări după cum e noapte sau zi. Parcă ar fi două lumi diferite. Eu l-am prins noaptea în toată splendoarea sa. Luminile de noapte ale NY-ului sunt absolutamente feerice, unde mai pui copăceii cu luminițe de Crăciun și debitul decorațiilor din stradă: ghirlande, soldăței, cerbi, globuri și alte drăgălășenii de sărbătoare. Cireașa de pe tortul NY – bineânțeles, Pomul de Crăciun din Rockefeller Center îmodobit anul acesta cu globulețe multicolore. Patinoarul nu l-am văzut din cauza aglomerației. Mare aglomerație desigur și în Times Square, lucru normal pentru cel mai vizitat obiectiv turistic din lume. Times Square este dovada vie a faptului că NY este orașul care nu doarme niciodată. Reclamele gigantice și bombastice te hipnotizează și te farmecă în același timp, de nu te mai oprești din făcutul pozelor.

A doua zi, primul obiectiv a fost Central Park. Această oază de verdeață și prospețime din inima Manhattan-ului mi-a părut în lumina dimineții, o lume paralelă. Păi cum să te plimbi într-un parc cu zgârie-nori chiar în coastele lui? Uite că în NY se poate. Central Park e un fel de chackra pentru acest oraș agitat, de unde intreg NY-ul se regenerează și alimentează cu energie. Central Park este și cea mai filmată locație de filme din lume. Se zvonește că peste 300 de filme au imortalizat străzile parcului în pelicule cinematografice celebre. De aia, când mă plimbam prin acest parc, aveam senzația că deja am fost aici.

Vorbind de filme, am mai vizitat un loc turistic al NY-yului, unde a fost filmat serialul „Gossip girl”, care printre altele nu e preferatul meu. Mă refer la Grand Central Station. Aici, ca să vezi minune, ne-am întâlnit cu pasagerii noștri italieni de pe zborul de ieri. Oh! Și aici ne-au găsit!!! Sper că nu vor ceai sau cafea…Nu. De data asta nu. Acuma vroiau pozeee cu noi… Cum să nu? Orice pentru pasageri drăguți. 1,2,3, zâmbiți vă rog!

În copleșitorul NY unde ai atâtea de făcut, nu observi cum fuge timpul. Până la zbor mai rămâneau cîteva ore și nu puteam să nu dau o raită pe Madison și 5th Avenue – paradisul tuturor shopaholicilor. Cât vezi cu ochii doar magazine de lux, dar și din cele mai accesibile muritorilor de rând. A început să plouă cu găleata. Chiar și așa NY e sexy și ploaia nu m-a oprit din hoinăreală. Am ajuns la hotel udă până în măduva oaselor, dar fericită și împlinită.

Știu. Au rămas atâtea locuri de vizitat în „The Big Apple” (așa e mai poreclit NY-ul), de la legendara Statuie a Libertății până la muzee de artă. De aia vreau să vin în vacanța aici. Și…btw, deși e prematur să zic după doar 24 de ore petrecute aici, eu chiar aș trăi în New York City.

Iertat să-mi fie tot lirismul și toată exaltarea excesivă din acestă postare, cât și eventuala superficialitate a impresiilor mele precoce, însă din toate călătoriile, New York-ul mi-a pătruns în inimă cel mai tare. La moment e destinația mea favorită!

Această prezentare necesită JavaScript.

Cenusareasa cu pantofi

dezbracata frumos de ginduri

LittleGem

Sugar, If I bit my lip would you kiss it better?

Și Blondele Gândesc

"...avion, avion/ dă-te jos pe stadion/ să mă sui pe coada ta/ să-nconjor planeta mea!"